Mașina dă semne disperate c-ar ceda cu fiecare groapă pe care înfruntă. Norul greu de praf se așază pe parbriz și intră în mașină înainte să apucăm să închidem geamurile. Mergem încet cu milă și grijă pentru Dacie, știind că trebuie să ajungem și înapoi în Bacău.
Un puști de vreo 12 ani ne depășește călare. E desculț și sare pe spinarea calului ușor gârbovit dar împodobit cu cănăfiori roșii. Trecem pe lângă case cu urme de culori pe ele, arse de soare și acoperite de colbul care nu se lasă împrăștiat.
Se termină și casele și urcăm anevoie, în protestele vădite ale mașinii pe o uliță ascunsă printre buruieni și copaci crescuți în voie. Oprim lângă o poartă aplecată de vreme și vânt, intrăm pe aleea mică ce urcă până la un cerdac pe care păianjenii și-au făcut culcuș nederanjați de câinele zdrențuros, care se ridica alene și a foame primindu-ne totuși cu ochi iscoditori și-un mârâit dator oricărui animal de pază.
Lenuța, îngrijitoarea Fundației de Sprijin Comunitar Bacău, cea care ne-a adus până aici îl alungă c-un “marș” blând și deschide ușa casei.
“Tanti Ana! Am venit! Și-am venit cu oamenii de la Bacău, de care ți-am zis!” În capătul unei odăi întunecate, pe pat se zărește o umbră de om. Zâmbește firav și își potrivește basmaua.
“Apăi bine că ai venit și bine ați venit și dumneavoastră! Dar la mine e sărăcie mare. N-am cu ce să vă primesc. Mă iertați!”.
Tanti Ana are 84 de ani și își petrece zilele în camera mică, vorbind cu omul ei, prezent mereu acolo, în tabloul de la nuntă care stă pe peretele scorojit, prin chiar de el, într-un cui, acum mult prea mulți ani. Au dus o viață bună, cu gospodărie mare, copii dați la școală. Oameni mândri care au muncit să agonisească, să-și facă rostul așa cum îi e dat oricui pe lume.
Copii au plecat din sat, nu că ar fi avut ce face aici. Au plecat, așa cum zice toată lumea, inclusiv tanti Ana, “la o viață mai bună”. Omul ei, a plecat și el acolo “unde nu e durere”, chiar din brațele ei. Iar ea a rămas singură, pe zi ce trece mai neputincioasă cu ușa mai mereu închisă și chinul din ce în ce mai mare.
Tanti Ana are acum lângă ea un cadru. E singurul mod în care se mai poate mișca, dar asta nu o ajută nici să se spele, să se schimbe, sau să-și facă de mâncare. Ultima oară când a încercat din răsputeri să-și provoace corpul prea obosit după truda de o viață, a căzut și a rămas pe podeaua rece. Nu a mai reușit să se ridice, doar să tragă pe ea ce a avut la îndemână, încercând să se încălzească.
Îngrijitoarea Lenuța a găsit-o a doua zi, bocnă de frig, tot pe podea, în propria urină, udă și tremurând. Bătrâna a început să plângă ca un copil. De ciudă, de rușine, de neputință de frica că acela i-ar fi putut fi sfârșitul.
Dar Lenuța a spălat-o, a liniștit-o, tot așa cum faci cu un copil și a mai rămas câteva ceasuri să aline ce-i mai greu de alinat- singurătatea.
Pentru tanti Ana un lucru e sigur “”Aș muri, cu siguranță, în câteva zile dacă nu ar mai veni la mine”. Asta repetă cu ochii în lacrimi frământându-și mâinile.
Pentru Lenuța, tanti Ana e unul dintre cei 6 bătrâni pe care îi grijă în satele din comună. Toți, singuri și neputincioși, uitați prin câte-un cotlon al dealurilor Bacăului. E singura lor alinare, sursă de hrană, medicamente și vorbe reale.
În rest, toți vorbesc cu tablourile prinse-n cui pe pereți.
Iar ca ei mai sunt sute. Și nu toți au o Lenuța a lor.
Poveste realizată în cadrul proiectului ONG Bacău- Zoom In-Zoom Out, derulat de Asociația Romanian Youth Movement for Democracy în parteneriat cu Fundația comunitară Bacău, cu sprijinul financiar Active Citizens Fund- România, program finanțat de Islanda, Liechtenstein și Norvegia prin Granturile SEE 2014-2021.
